Interviu cu Mihaela Velea, Psiholog

19 iulie 20220

https://holisticrestart.ro/wp-content/uploads/2022/07/mihaela-velea-psiholog-1280x877.jpeg

Interviu realizat de Sabina David

S-a născut. Era o zi de marți, 31 august 1976, în Iași.

Știe din amintirile celor din familie ca mama a avut dureri mari. Era acasă, mânca struguri albi și i-a sosit ceasul. Atunci a venit salvarea, a plecat spre spital. Mama a fost în risc de moarte și a trebuit să poarte mască de oxigen. Așa a venit Mihaela pe lume.

Primul om care a strâns-o la piept și a sărutat-o a fost bunica. Bunica la care mai târziu își petrecea vacanțele de vară și cânta în ziua de Sf. Ion. Tot ea era cea care îi aducea în oala de lut cireșe sau orez cu lapte de ziua Moșilor de vară. Bunica ei dragă pe care a iubit-o atât de mult.

Și cum povestea noastră, a fiecăruia dintre noi, ne este destăinuită doar odată cu timpul, așa și micuța Mihaela avea să își primească durerile și bucuriile fără să știe unde o poartă viața.

Tatăl ei era autoritar, punitiv și distant în relație cu copiii lui. Așa cum erau mulți alți bărbați din acele timpuri. Avea totuși și o latură sentimentală. Uneori plângea la filme și scria poezii. Cu toate acestea, nu l-a simțit mai niciodată aproape de ea. Nu era văzută.

Mama a fost idolul ei. Își dorea să ajungă asemeni ei. O femeie blândă în glas, în privire și în suflet, cu un grad de compasiune foarte ridicat și un spirit de sacrificiu imens. Deși avea o viață grea și dificilă emoțional cu suferințe și greutăți materiale, avea mereu puterea să se ridice și să găsească soluții. Prezența ei o făcea pe Mihaela să se simtă în siguranță.

Știm acum și aproape că înțelegem cum că lucrurile se întâmplă cu un motiv anume. Doar că durerea sufletelor noastre este invizibilă pentru ceilalți. Tudor Mușatescu spunea că „fiecare inimă are podul ei cu vechituri, pe care nu se îndură să le arunce vreodată, ci le scutură din când în când.“

Las scrise câteva mărturisiri sincere împărtășite de ea la întâlnirea noastră

1. Ce te-a determinat să studiezi psihologia?

Când eram micuță doream să fiu asistentă medicală, voiam să ajut cât mai mulți oameni. Meseria de psiholog am ales-o ca urmare a unei experiențe traumatice din copilăria mea, și anume moartea surorii mele. Eu aveam 5 ani, iar ea 3. A fost un accident. Odată cu asta am „pierdut-o“ și pe mama. A fost foarte dureros.

După ce mama și-a revenit din profundă depresie, mi-a spus că ceea ce a ajutat-o au fost cuvintele medicului George Ionescu, un medic deosebit. Mi s-a părut fascinant să „readuci un om la viață” cu ajutorul cuvintelor. Bucuria a fost mare atunci când am realizat că încet încet ea ”s-a întors la mine”. Atunci am dorit să înțeleg cum un medic a reușit acest miracol. Care este procesul prin care poți vindeca o persoană dintr-o traumă atât de mare?

Conștient am vrut să vindec cât mai mulți oameni, însă inconștient, am vrut să vindec fetița din mine.

2. Cum a fost viața după moartea surorii tale?

A fost foarte dificilă. Aș începe cu un mare sentiment de vinovăție,o profundă tristețe, singurătate și rușine. A fost un amalgam de sentimente care au blocat evoluția mea naturală, ceea ce a dus la un comportament de retragere. Eram un copil supraadaptat, nu doream să mai greșesc sau să o supăr pe mama în nici un fel. Și așa suferea îngrozitor. Nu puteam să stau singură în casă. Așa am fost până la vârsta de 8 ani când s-a născut cealaltă soră. Atunci aveam sentimentul că pot să repar lucrurile. Dar de atunci am preluat un rol matern.

Mulți ani am trăit într-un regret că nu am fost eu în locul surorii care a părăsit lumea aceasta. Simțeam că ea merită să trăiască deoarece era mai cuminte, mai frumoasă, mai bună. Credeam că părinții o iubesc pe ea mai mult. Durerea pierderii i-a făcut pe aceștia să rămână emoțional acolo, asftel încât eu am rămas fără susținerea lor. Nu puteam concura cu acest impact, rămânând cumva abandonată. Astfel, am ocupat locul „copilului de rezervă“. Mama spunea des că e bine să ai 2 copii, în cazul în care ceva se întamplă cu unul dintre ei, să mai ai unul de rezervă.

3. Ai schimba ceva din copilăria ta?

Da, deși știu că nu aș putea schimba nimic din ce s-a întâmplat. Mi-aș fi dorit să fiu ascultată și ajutată. În acea perioadă nu exista deschidere către psiholog sau terapeut. Mama a primit ajutor specializat, însă suferința mea de copil a rămas neglijată. Aș fi avut nevoie să nu stau singură cu durerea mea, să fiu întrebată cum mă simt și să îmi spună un adult că nu a fost vina mea.

Mi s-a luat copilăria și spontaneitatea. M-am maturizat brusc. Aș fi vrut mi se permită să fiu copil, să mă joc și să mă bucur, cred că asta aș schimba.

4. Cum ai reușit să treci peste acest eveniment?

Mult timp am mascat această suferință prin zâmbet și glume haioase, mecanismul meu preferat de supraviețuire. Deși mă consideram o persoană expresivă, în realitate controlam totul cu un consum enorm de energie. Am avut curajul să privesc adevărul din interiorul meu mult mai târziu, în grupurile de terapie la care participam în cadrul facultății și formărilor de-a lungul anilor de studiu.

Copil fiind, am transformat această traumă într-o poveste pe care o expuneam dorind atenția, iubirea și validarea celor din jur, nefiind însă în contact cu emoțiile mele. A fost o ruptură mare în psihicul meu, în termeni de specialitate, acest mecanism se numește disociere și este absolut necesar pentru supraviețuire.

Credința în Dumnezeu a fost un factor important. De mică am simțit că sunt susținută de Divinitate. Dacă tatăl pământesc a lipsit din viața mea, Tatăl Ceresc a fost mereu lângă mine.

Procesul de vindecare a început atunci când am avut contact cu oameni specializați în lucrul cu inconștientul și trauma, care au știut cum să mă repună în contact cu partea mea emoțională. În cazul experiențelor traumatice, suportul din exterior este foarte important.

5. Ce studii ai urmat?

Am studiat la Facultatea de Psiho-Sociologie în cadrul Universității „Spiru Haret“, specializare psihologie, licențiată din anul 2001. În timpul facultății am avut onoarea de a-l avea profesor chiar pe medicul George Ionescu, cel care cu ani în urmă i-a oferit suport mamei mele în durerea pierderii copilului.

Ulterior am făcut diferite formări în psihologie. Însă cele mai importante în devenirea mea au fost cele făcute în cadrul Institutului de Studiu și Tratamentul Traumei, București (ISTT). Și anume formarea în Psihoterapie Integrativă a Traumei și formarea în Psihotraumatologie Multigenerațională și Metoda Constelațiilor Propoziției Intenției.

De-a lungul anilor am făcut diferite formări și studii complementare, momentan sunt în formare RAP, Referențialul Arhetipurilor Personale, o altă metodă de lucru cu inconștientul.

6. Ce le transmiți celor care au trecut printr-un eveniment traumatizant?

În primul rând aș vrea ca fiecare dintre noi să înțeleagă că orice eveniment traumatizant ne impactează diferit, iar consecințele acestuia în interiorul nostru ne pot schimba cursul vieții. Toți avem o poveste și este sănătos să o privim cu „ochii adevărului”, oricât ar fi de dureros, dar să nu o facem singuri. Să avem încredere că și după traumă există viață, bucurie și speranță. Este un proces dureros, dar și vindecător.

Specialiștii în traumă numesc chiar o fază din procesul de vindecare, faza de perlaborare care face trimitere la modul de apariție al perlelor. Perla, pe care o știm cât este de prețioasă, are la origine o suferință. Și anume suferința scoicii în interiorul căreia se formează. Firul de nisip care pătrunde în scoică o rănește. Pentru a se proteja, aceasta emană un lichid alb-sidefiu care acoperă firul de nisip astfel încât să nu îi mai provoace durere și ea să continue să trăiască. La fel și suferințele oamenilor pot fi transformate în ”perle“ prin procesul de vindecare. Mereu am spus că poți să trăiești confortabil cu un șirag de perle la gât, chiar și la vedere.

7. Care crezi că este cea mai bună calitate umană care ajută un om sa treacă peste orice traumă?

Sunt mai multe. Omul se naște cu un astfel de kit: psihicul nostru este dotat nativ cu capacități care să-i asigure adaptarea și depășirea provocărilor din viață. Simțul umorului, capacitatea de relaționare și comunicare, empatia, orientarea către a face bine, credința în bine, compasiunea, etc. În funcție de provocările pe care le întâlnim, ele ne ajută să trecem peste. Asta dacă durerea nu este copleșitoare.

Atunci când acest lucru se întamplă, unele dintre ele rămân blocate odată cu acel eveniment, altele trec automat în partea de supraviețuire, rămân însă și „talanți sănătoși” care conduc mereu către vindecare. Odată ce înaintăm pe drumul propriei vindecări, ne recuperăm și capacitățile care au avut de suferit.

8. Care a fost cea mai mare învațătură pe care ai extras-o din viața ta?

Am reușit să înțeleg în totalitate cât suntem de puternici și ce capacitate mare are fiecare om în parte de a „renaște din propria cenușă”. În spatele oricărei suferințe există viață, bucurie și speranță. Atunci când lucrurile sunt grele, ele sunt cu siguranță spre evoluția noastră, iar atunci când simți că nu mai poți, apare miracolul.

9. Ce te face acum fericită?

M-am întrebat mult timp ce este fericirea.

Fericită mă face faptul că nu mi-am pierdut niciodată speranța.

Fericită sunt atunci când sunt împlinită, conștientă fiind de anumite lipsuri. Trăiesc împlinirea atunci când știu că am făcut tot ceea ce mi-a stat în putință. Fericită mă fac copiii mei, oamenii pe care îi întâlnesc, deschiderea pe care o am față de cunoaștere, liniștea pe care o am când merg către ceilalți. Motive banale în general, dar sunt multe.

10. Ce planuri ai pe viitor?

Să păstrez conexiunea cu sufletul meu și să aflu ce „comori” mai sunt acolo și să le aduc la lumină. Să îmi „dezgrop talanții” cu bucurie și curiozitate. Dar în același timp și în aceeași măsură îmi doresc să lucrez în continuare și ca terapeut. Să ajut și să ghidez cât mai mulți oameni în procesul lor de vindecare și de afirmare de sine.

Despre Mihaela

Mihaela este în acest moment șef la centru de relaxare pentru vârstnici în cadrul unei instituții de stat din București, psiholog specializat în lucrul cu trauma, cu o carieră de peste 18 ani și lucrează ca terapeut în cabinetul său individual. Chiar dacă s-a lovit de dura realitate a vieții încă de mică, eu am descoperit în ea un om minunat, blând și smerit, cu o sete de cunoaștere încă de neoprit.

Am fost plăcut surprinsă că încă de la prima întâlnire am reușit să vorbim cu sufletele, să simt atât de multă încredere și deschidere față de ea. Are o parte umană foarte dezvoltată și mult bun simț. Latura sa maternă dorește să ocrotească fiecare persoană cu care vine în contact. Având la bază propria sa experiență cu durerea sufletească, știe cât este de importantă empatia și susținerea fiecărei persoane în parte în procesul de aducere la suprafață și vindecare a traumei.

Mihaela este un exemplu de tărie și sensibilitate în același timp, o perlă în preajma căreia m-am simțit bine, învăluită un sentiment de familiaritate. Văd în ea curajul de a înfrunta suferința și durerea cu speranță și pofta de viață cu care descoperă comorile sufletești în această călătorie a ființei.